Irina Varza, studenta la Jurnalism la Universitatea Ovidius, Constnta

Editorial: Ce-am avut, ce-am câştigat... de Georgeta Adam

 S-ar putea să vi se pară interesant următorul link: http://www.romaniapress.ro/editorial/14081-ce-am-avut-ce-am-castigat.html

Ce-am avut, ce-am câştigat...

Miercuri, 28 Decembrie 2011 11:20

Ce-am câştigat în ultimii 22 de ani când „de Crăciun ne-am primit porţia de libertate”? În primul rând posibilitatea de a vorbi liber la microfon, de a intra „în direct”.   Până în decembrie ’89 acest lucru se întâmpla destul de greu, pentru că nu toţi eram demni de „încrederea” asta! A fost prima  schimbare majoră din viaţa noastră de radiofonişti. N-aş putea spune că nu aveam liberatea de a vorbi despre cărţi, expoziţii, manifestări culturale şi înainte de decembrie’89. Dar aveam totdeauna grijă să ne cenzurăm, să nu călcăm strâmb! Or, se ştie, a spus-o Sartre, autocenzura este maximum de cenzură! Aşa cum vă spuneam, chiar în ultima mea emisiune (din 22 decembrie 1989, de la ora 11,05) cu un nume copilăresc: „Un univers într-un ghiozdan”, am avut curajul să vorbesc despre „zăpezi însângerate”, gândindu-mă la tragedia de la Timişoara... Comentam atunci şi versul eminescian din „Glossă”: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”... A fost ultima emisiune de pe Radio România (Programul 1, cum se spunea atunci) dinante de decretarea stării de necesitate, pentru că muzica simfonică a fost  cortina muzicală dinantea anunţării  aşa-zisei sinucideri a   generalului Vasile Milea. Petrecusem o noapte cu scutierii masaţi în Piaţa Palatului şi urmărind pe geam cum veneau Daciile albe combi încărcate cu „civili”  câte patru, câte patru, mobilizaţi pentru apărarea dictatorului. Să revin însă la acest bilanţ pe care deja l-am anunţat către cei apropiaţi şi care  mi-au sugerat să nu uit câteva: poţi să scrii despre orice, cu condiţia să ai unde şi pentru cine; poţi să mergi oriunde şi să vezi  orice loc din lume cu condiţia să ai cu ce; poţi să-ţi cumperi orice-ţi doreşti cu condiţia să ai cu ce  şi toate se termină cu „cu condiţia să ai cu ce”! Aşadar, o libertate extrem de restrictivă, dacă ne gândim că nu toţi avem cu ce! Ideea de reţinut este că noi am muncit mult ani grei şi am fost plătiţi „pe nasturi”, cum zic eu, nu pe bani! Aşa că atunci nu aveam nici o proprietate şi maşina noastră era...Trabant! În ceea ce mă priveşte, pot spune că am reuşit să realizez mai mult decât în comunism. Am intrat în societatea civilă, ca „ong-istă”, căutând să aduc aproape de mine diverse personalităţi feminine. Am călătorit din Europa până în Asia (China, Coreea de Sud). Oceanul nu l-am trecut încă, iar în Orientul apropiat am mers doar în Ţara Sfântă. În Africa am pus piciorul doar în Egipt, adică am văzut piramidele şi Valea regilor, Sfinxul şi Templul din Luxor. Înainte de ’89  fusesem doar în Ungaria, Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia şi  Rusia. În vara lui ’89 am reuşit cu greu să facem un „circuit” (într-un grup de procurori, din care făcea parte şi actualul general Voinea), deoarece era o îndrăzneală să pleci soţ şi soţie din ţară, mai ales dacă erai jurnalist! Şi numai prin lagărul socialist, nici vorbă de Paris sau Londra! Marele câştig a fost libertatea de a-mi susţine doctoratul – înainte nu puteam nici să mă înscriu, erau locuri prea puţine şi dacă nu lucrai în cercetare sau universitate nu aveai cum să obţii un loc! Am putut să scriu câteva cărţi despre Basarabia, despre lumea exilului, despre poezia feminină. Mi-am întemeiat chiar propria editură, chiar dacă nu am dispus de fonduri extraordinare pentru a avea o producţie editorială mare! Primele drumuri ca jurnalistă le-am făcut însă în Basarabia, la fraţii noştri, cu dorinţa vie din copilărie de a vedea lumea de dincolo de Prut pe care o priveam prin vechiul binoclu al tatălui meu venit din război fără un deget, dar cu un binoclu ascuns apoi cu grijă prin podul casei... Aşa l-am cunoscut pe Grigore Vieru, marele poet dispărut într-un accident rutier stupid... Tot atât de stupid ca şi cel care i-a luat în puterea vârstei pe Doina şi Ion Aldea Teodorovici, dragii mei fraţi prea tineri jertfiţi pe drumurile reîntregirii atât de îndepărtate şi de întortocheate...  De altfel nici după ’89 nu a fost chiar uşor să vorbeşti despre unirea românilor din Basarabia cu Ţara. Sunt mândră ca am ajuns la Zaim chiar în vara lui 1990, că am fost în Transnistria, prin satele pline de români care nici astăzi nu sunt încă liberi. Nici cuvântul „Basarabia” nu era pe placul celor de la Chişinău – de exemplu, colegii noştri de la Radio Moldova vorbesc mai degrabă despre „republică”, nu despre Basarabia, nu despre Ţara-mamă... Vreme de zece ani am realizat la Radio România Cultural emisiunea „Floare de latinitate”, dedicată identităţii româneşti din Basarabia, Voivodina, Ungaria şi  de pe alte meridiane ale globului, semn că am avut libertatea să-mi aleg aceste subiecte fără îngrădire... Libertatea de a contribui la crearea spaţiului audiovizual românesc s-a concretizat pentru mine într-un mandat de membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului  prin nominalizarea mea de către Camera Deputaţilor pentru o perioadă de doar 2 ani (1995-1997). Atunci am reuşit să văd cum se înfiinţează noi radiouri şi televiziuni, apoi reţele, cum apare o nouă eră, cea a digitizării, a satelitului,  news media... Lumea calculatorului ne-a cucerit cu repeziciune şi azi nu mai putem să ne descurcăm fără el... Am predat studenţilor mei de la Universităţile „Ovidius” şi „Andrei Şaguna” din Constanţa şi „Spiru Haret” din Bucureşti Jurnalism de radio şi de televiziune. Am scris un manual de Iniţiere Radio şi sunt bucuroasă că am putut transmite dragostea mea pentru această profesiune deosebită tinerilor dornici să înveţe. Am realizat mai multe programe europene, dorind să mă schimb pe mine şi pe cei din jurul meu. Niciodată nu am timp de mondenităţi, totdeauna am trăit după un program cu scadenţe, termene, dead-line-uri, nu în lâncezeală... Şi totuşi, la ce bună libertatea fără o democraţie adevărată? Iată o întrebare la care caut răspunsul şi eu, aici, pe meridianul românesc. Dar libertatea aceasta a însemnat mult mai mult pentru fiul meu, născut când trebuia, în aşa fel încât să poată alege unde să înveţe, să devină atât de înzestrat intelectual încât să-şi poată construi o carieră internaţională. Acest fapt noi l-am putut îndeplini mult mai târziu, cu greu, cu mari sacrificii uneori... E mult, e puţin? Important este că am curajul să privesc înainte fără să-mi fie ruşine de trecut... Georgeta Adam