Editorial de Georgeta Adam:

Subiectivi cu subiectiva?

Prima confruntare cu examenele la ieşirea din copilărie şi la intrarea în adolescenţă a însemnat pentru 7000 dintre elevi o dorinţă de a reforma radical gramatica. La asta şi-au adus contribuţia adunările spontane ale părinţilor (gata să devină experţi în gramatica limbii române printr-o metodă inedită, aceea a protestelor de stradă!), un ministru interimar dispus să pună egal între subiectivă şi predicativă (fapt pentru care academicianul Graur însuşi cred că se răsuceşte în mormânt, iar spiritul inegalabilului meu profesor  Ion Diaconescu de la Universitatea Bucureşti cred că bântuie neliniştit prin amfiteatrul Odobescu, tulburat din liniştea celor drepţi). Să schimbăm gramatica, ce naiba, nu putem să ne împiedicăm de-un ciot şi să ni se scadă nota, fapt pentru care nu mai avem loc la liceul unde ne gândeam să luăm ştiinţa cu asalt! Este doar proba de limbă română, nu matematica, unde totdeauna 2 şi cu 2 fac 4! Aici putem fi subiectivi, doar de aia ne pricepem toţi la limba română de la excelent în sus, precum celebrul personaj al lui Molière la proză...

Pentru mine şi la 12 noaptea, trezită din somn, subiectiva nu ar putea fi confundată cu o predicativă şi nici cu o atributivă! Că există voci care afirmă ambiguitatea acestei fraze nu mă îndoiesc, doar şcolile de lingvistică din România greu ajung la pace pe un subiect pe care-l disecă precum firul în patru... Acum şi cercetători de la Academie se pronunţă pentru flexibilitate în chestiuni de gramatică şi vocabular. Iar în presă se vorbeşte de capcane şi de incompetenţa profesorilor de la ţară! Dacă se voia evitarea capcanelor şi a ambiguităţii, trebuia ca noua ediţie a Gramaticii Academiei (tipărită în cea de a doua ediţie după câteva decenii bune, dacă nu o jumătate de secol...) să stea pe masa marilor decidenţi ai subiectelor de examen. Şi ar fi trebuit să caute în literatură exemple, nu să le inventeze stângaci. Nici acum nu uit fraza din Odobescu care începea insidios cu vorbele „Nişte ciori...” şi dispunea de toate capcanele posibile create de celebrul vânător pe câmpiile limbii şi literaturii române...

Să revenim însă la porumbelul scăpat din gura domnului ministru interimar cum că uite, la ţară, exigenţa este mai mică, avem suplinitori nespecialişti care predau româna etc. Şi ei sunt vinovaţi!  Fie-mi îngăduită încă o mărturisire: o vară întreagă am învăţat pentru examenul de admitere la Filologie (luat pe primul loc din 1400 de candidaţi), având drept sprijin Gramatica Academiei, ediţia I şi pe sora mea, profesoară la ţară toată viaţa, pe atunci în primii ani de suplinire, în timp ce facea facultatea la FF... Nu am uitat niciodată exigenţa şi competenţa ei care mi-au fost apoi de mare ajutor... Nu aveam bani de meditaţii, aş putea spune că greu am plătit trenul şi cazarea pentru a participa la admitere, dar am fost admisă pe locul întâi, având o concurenţă de 14 candidaţi pe loc!

Indignarea a mai venit din rândurile combatanţilor pentru că nu proba la matematică, ci aceea de limba română le-a pus probleme şi asta nu se face! Cum adică, noi nu ştim grăi româneşte?! Păi nu prea ştiţi, asta vedem de cum ieşiţi din casă, toată lumea vorbeşte cât mai „colorat”, ca să nu spun că apelarea la invocarea unor părţi ale corpului uman, în înjurături, se cheamă acum nu limbaj indecent, ci libertate de exprimare! Şi se spune, pe drept cuvânt, că de fapt copiii repetă cu sârg ceea ce aud de la adulţi.

Examenul de capacitate este o poartă de intrare în viaţă, nu o capcană. Aşa cum televiziunile aleargă după rating, părinţii cred că trebuie să apuce câinele de coadă, adică o şcoală mai acătării care poate face genii fără muncă. Îndesăm ceva bani în meditaţii, mai facem o contestaţie, mai strigăm pe trotuarul Ministerului Învăţământului şi reuşim!

Evident, subiectiva nu-i ca predicativa şi nici gramatica nu ascultă de „noua democraţie” a protestelor stradale, dar putem să acoperim mediocritatea încurajată la toate nivelele. Chiar şi la doctorat! Aici vin cu o propunere constructivă: să testăm cu acel imbatabil program de calculator (care costă câteva sute de Euro) toate tezele cadrelor didactice din universităţile noastre, mai ales cele obţinute după’89! Doamne, ce surprize am avea, sunt sigură! Dar am face şi o curăţenie necesară, pentru că altminteri impostorii devin agresivi, mediocrităţile se cred genii, strategi, mari personalităţi; din păcate, de multe ori, împăratul e gol, cum ne spune un basm celebru... Pot să vă atrag atenţia tot asupra unui exemplu din experienţa mea didactică: fiind profesor de jurnalism la o universitate din Bucureşti, am respins referatele pentru examen a jumătate dintre studenţi, deoarece erau copiate de pe internet! Erau identice! Surpriza: în anul următor nu am mai avut curs universitar la acea facultate! Asta e, în România, copiatul este ridicat la rang de mare cinste. Şi din păcate minciuna are picioare lungi!...

 2 iulie 2012, Neptun